Fiecare dintre noi își alege cariera pe diferite considerente: perspective de viitor, modele de viață, stabilitate financiară, continuarea afacerii de familie sau doar pentru a rămâne împreună cu colegii din liceu.
Eu am avut șansa de a-mi urma drumul în viață bazându-mă pe pasiunile mele și mai puțin pe criteriile mai sus enumerate. Acum aproape 20 de ani nu știam ce înseamnă arhitectura dincolo de desen, geometrie în spațiu, matematică și fizică.
Cu fiecare pas pe care l-am făcut pe acest drum am început să învăț că, de fapt, arhitectura nu este, în principal, despre clădiri, ci despre oamenii care-și petrec timpul în ele. Un drum greu, dar în același timp și plin de bucurii. Cele 7 ore petrecute în tren, pentru a putea merge la pregătire la un profesor de renume, îmi vor rămâne mereu în amintire alături de colegii cu care împărtășeam aceeași experiență sau de străinii care-mi deveneau amici de călătorie. Aceste drumuri nu erau doar despre desen tehnic și admiterea la arhitectură, ci erau despre tot acel timp petrecut printre oameni pe care-i vedeam, poate, pentru prima și ultima oară. Așa am început să înțeleg cât de diferiți suntem fiecare dintre noi, cât de speciali și frumoși, dar și că avem nevoi total diferite.
Arhitectura m-a învățat și despre dezamăgire și cum să transform un aparent eșec în cel mai bun lucru pentru mine, atunci când am realizat că locul meu nu era la București și că Dumnezeu pusese altceva, deoparte, pentru mine. Și tot cei 6 ani de facultate m-au ajutat să înțeleg că lumea înconjurătoare este subiectivă și critică, prin natura ei, și că fiecare om are rolul lui în viața mea, profesor mai blând sau mai dur, dar atât de important în evoluția mea ca om și ca profesionist. Nu în ultimul rând, perioada studenției m-a îmbogățit și cu oameni frumoși, prietenii pe viață, împreună cu care împart și acum momente de neuitat.
În tot acest timp, cu urcușuri și coborâșuri, ca în orice călătorie, mi-a trebuit ceva răbdare până să ajung să mă așez la locul meu, despre care nu aveam nici cea mai mică idee cum arată sau cum se numește. Simțeam doar că într-o zi am să-l găsesc și semințele plantate cu ani în urmă vor prinde rădăcini puternice pentru tot ceea ce are copacul meu de dăruit celor din jur: frunzișul unei vieți pline de florile creativității și fructele dedicării și implicării totale.
Astfel, după ani de muncă în proiectare de arhitectură, apoi în design interior și concept de mobilare, a început să prindă contur, din ce în ce mai clar, și visul meu. Să adun o echipă de profesioniști, oameni cu care să împărtășesc același sistem de valori și alături de care să pot munci cu drag, era primul pas în transpunerea în realitate a acestui vis. Lucru care s-a întâmplat la începutul anului 2017. Al doilea, și cred că și cel mai greu pas, a fost să ne șlefuim împreună, ca echipă, împărțind nu doar momentele de glorie, ci mai ales învățând să ne sprijinim unii pe ceilalți în clipe de cumpănă, inerente oricărui proces evolutiv de maturizare și perfecționare. Acest pas cred că nu se va sfârși niciodată, cât timp nu ne vom opri din a învăța și din a crește constant.
Și iată că am ajuns, cu răbdare, și la ziua de azi, când, în sfârșit pot da un nume locului în care m-am așezat. ACOLADA e rezultatul muncii noastre de echipă și imaginea visului meu din tinerețe, când călătoream cu trenul în drumul spre destinul meu de arhitect.
Text: Andreea Moisa, arhitect