Îmi amintesc, cu indignare încă, de un profesor din facultate care ne spunea că nu este locul unei femei în domeniul arhitecturii, ci acasă la făcut mâncare și crescut copii. Cât de revoltate eram noi, fetele, de discriminarea nemascată la care asistam, pentru că nu înțelegeam cu ce suntem noi mai prejos față de colegii baieți… Abia cu timpul am reușit să mă uit altfel la ceea ce încerca domnul profesor să sugereze, poate nu în cel mai potrivit mod, în anii facultății.
În prezent, trăim într-o societate care ne respectă ca profesioniști și își pune încrederea în inspirația, creativitatea și educația noastră. Acum, puțini sunt cei care se mai îndoiesc că am fi capabile să găsim soluții atât practice, cât și estetice, să îmbinăm utilul cu plăcutul și să armonizăm diferitele aspecte din cadrul proiectelor de arhitectură într-o manieră proprie, și toate acestea fără a ne dori să facem concurență arhitecților bărbați.
Noi, femeile, ne-am luptat de-a lungul istoriei să fim egale bărbaților în toate meseriile, să le arătăm că putem și vrem să muncim cot la cot cu ei și că nu le suntem inferioare. Din păcate, nu așa se pune problema. Nu este despre egalitate, ci despre complementaritate. Este despre ceea ce o femeie poate aduce distinctiv într-o meserie, față de aportul unui bărbat. Este vorba despre colaborare, optimizare, îmbunătățire, dezvoltare a aceluiași serviciu, respectiv cel de arhitectură și design interior.
Abia la maturitate am înțeles că tot ceea ce profesorul din facultate trebuia să ne spună era că, pentru o femeie, munca de arhitect în șantiere murdare, pline de praf, ciment, nisip, în condiții climatice de multe ori dificile chiar și pentru un bărbat, printre schele, macarale și excavatoare, este grea și că vor fi momente în care feminitatea noastră va avea de suferit. Anii au trecut și tânăra studentă indignată, care eram atunci, a ajuns să vadă singură cum arăta în realitate viața pe un șantier și cu câte provocări a trebuit să se confrunte.
Trebuie să recunosc și faptul că multe situații cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului au fost de-a dreptul amuzante și, chiar și acum, după niște ani, încă mai zâmbesc la amintirea lor…
“Deschid ușa unui apartament. Curentul de pe casa scării împinge spre hol un nor mare de praf. Instinctiv, apuc gulerul de la bluză și mi-o trag deasupra nasului, încercând să văd măcar un perete din interiorul apartamentului. Proprietarul, aflat lângă mine, intra cu curaj și, nevâzănd cu cine vorbește, aud doar rugămințile lui de a se face o pauză de la tăiat pereții cu faiul. Plecasem de acasă îmbrăcată adecvat pentru ziua de șantier, cu ghetuțe de gumă, o geacă la care nu țineam foarte mult și era ușor de curățat, și nici nu mă machiasem foarte mult în acea dimineață. Sau cel puțin așa crezusem până atunci. Praful era atât de mult și de dens, încât imaginile ce se desfășurau în fața mea, stând în ușa apartamentului, erau desprinse ca dintr-un film. După ceva timp, apare proprietarul drăguț și amabil, care mă invită să aștept zece minute în fața blocului, până se mai aerisește. Mă conformez, prafuită și confuză, dar și ușor amuzată de prima mea zi pe un șantier adevărat.
După ceva timp, ne hotărâm să încercăm să pătrundem din nou în „zona crepusculară”. Deschidem ușa cu încredere, însa, din păcate, nu se schimbase mare lucru. Foarte sceptică, am intrat până la urmă în apartament și am ales să încep cu camera din capăt, care părea un pic mai aerisită. Am uitat să vă precizez că apartamentul avea patru camere, înfiorător de multe în condițiile date. Nu știu cum să vă descriu senzația pe care o ai atunci când scoți jumătate din corp pe geam disperat să tragi o gură de aer proaspăt și realizezi ca inhalezi tot praf, pentru că norișorii cenușii tot pe acolo evadau.”
Această întâmplare a avut loc undeva în mijlocul unei zi de lucru, așa că, după ce m-am desprăfuit cât de cât, m-am întors la birou. Nu mă gândeam la altceva decât la cât de bine mi-ar prinde o mașină de spălat în care să-mi arunc toate hainele pe care le aveam pe mine și un duș în care să stau măcar o oră. Tot ce am putut face, însă, a fost doar să merg la toaleta din firma la care lucram și să mă privesc consternată în oglindă. Părul meu, care încă mai era cumva prins părând aranjat, era acoperit cu o pătură de praf sănătoasă. Am încercat să-l scutur, să-l șterg cu un prosop, dar nu am făcut prea mari progrese, după cum vă imaginați și voi. Haina am reușit să o curăț mai ușor, ghetele au fost un fleac. După un studiu mai atent în oglindă, îmi dau seama că rimelul meu cel negru-tăciune căpătase o splendidă nuanță de gri-prăfos, la propriu. Dau drumul la apă caldă, îmi spăl de pe față orice urmă de machiaj, apoi scotocesc prin geantă și, foarte fericită, scot victorioasă o cremă de mâini cu care să-mi mai atenuez suferința de la nivelul feței. Mi-am suflat nasul de vreo zece ori, până am simțit că nu mai respir praf de ciment, și, cam după jumătate de oră, am ieșit din toaletă, oarecum împăcată cu situația. Revenind în birou, le povestesc colegilor experiența prin care tocmai trecusem. Am înțeles ulterior că fiecare dintre ei avuseseră parte de un astfel de botez la începutul carierei lor. Când mă uit la ceas, mă îngrozesc și mă întristez totodată… Mai rămăseseră doar vreo două ore până să merg acasă… Gata cu ziua de lucru!
Nu știu dacă un bărbat ar fi rezistat mai bine sau dacă ar fi reușit să facă o treabă mai eficientă atunci, dar pentru mine a fost clar o lecție de viață, care m-a ajutat să mă uit cu alți ochi la sfatul profesorului meu din facultate. Nu am renunțat la meseria de arhitect, nu am fugit la cratiță, cum ne recomanda el, însă pe viitor m-am înarmat cu mai multă răbdare, echipamente pe măsura condițiilor reale din șantiere și am învățat să-mi eficientizez foarte mult resursele și strategia de abordare a oricărui proiect.